Noaptea prin Sibiu

 Am auzit multe despre Sibiu in ultimii ani, au auzit chiar si strainii ca in tara noastra pe langa Dracula si Ceausescu mai exista si un oras numit Sibiu. Am reusit sa-i vad si partea frumoasa, eu fiind obisnuit cu imaginea de oras prafuit si aglomerat pe care o vedeam in delegatiile care ma duceau pe acolo in trecut. Acum am vazut noaptea, centrul vechi al orasului, imbracat intr-o haina de lumina placuta, cu oameni care se plimbau sau se uitau relaxati la reprezentatiile artistice ce se desfasurau in direct pe scenele din Piata Mare si am aflat acum ca se pot asculta arii celebre din opere, cantate la pian, in direct, pe terasa unui mic restaurant. Senzatia avuta dupa plimbare este comparabila cu cele avute atunci cand am vizitat Nurnberg-ul sau Regensburg-ul, prin urmare bravo sibienilor, au un oras frumos... macar partea veche a lui. In asteptarea momentului in care si Iasul meu drag va ajunge la aceleasi standarde, va las in compania unor poze, facute din nou, desigur, fara trepied, cu aparatul sprijinit de orice stalp de lumina iesit in cale.

Inca o aventura in Cetati

 O alta zi, o alta cetate, de data asta vorbim despre Cetatile Radesei, o alta minune a naturii care pazeste intrarea in Cheile Somesului Cald. In esenta e vorba de o pestera, deschisa la ambele capete, intr-o parte se intra printr-un mare portal, iar in cealalta parte se termina printr-un mic canion. Bineanteles accesul in si prin pestera se face si pe portiuni cu lanturi, dar dupa cum spunea nea Mihai, acestea sunt nimica toata in comparatie cu Cheile Galbenei. Partea cea mai spectaculoasa a pesterii o reprezinta gaurile din tavan, aflate in una dintre sali, pe unde patrunde lumina, ceea ce genereaza un spectacol de umbre si culori. Dar sa lasam pozele sa vorbeasca despre asta.  

Cetatile Ponorului

Vara asta mi-am mai implinit un vis, acela de a vedea Cetatile Ponorului prin interior pe traseul de la Dolina 1 la Dolina 3. Ei bine da... s-a intamplat, de ce e asa de greu de facut asta ? in primul rand pentru ca e la aproximativ 600 km de locul unde traiesc eu, iar mai apoi, pentru ca intrarea in Dolina 1 se face pe la baza unei mici cascade care se poate parcurge numai in conditii de apa foarte mica si in acea zona daca ploua 30 minute, urmeaza cam doua zile de apa mare in gura pesterii pentru ca acolo se aduna apa de pe toti versantii de pe o raza de cativa km, iar de plouat, ploua o gramada pe acolo.
Interiorul este magnific, traseul se face prin apa, sarind din piatra in piatra, salile sunt imense, cu tavanul aflat la peste 30 m, iar la mijlocul traseului, interiorul este luminat natural de intrarea Dolinei 2, inaccesibila de parcurs fara echipament de TSA. Chiar si faptul ca am cazut de pe o saritoare de vre-o 1.5 - 2 m dupa care a trebuit sa ies de urgenta, alegandu-ma cu o baie rece si un genunchi lovit bine, care si astazi inca ma mai doare, nu a reusit sa rupa farmecul acelui loc. Dupa o saptamana si ceva, am incercat din nou impreuna cu nea Mihai, in ceea ce promiteam eu sa fie aventura care sa-l faca sa uite de Cheile Galbenei, dar nu am mai putut intra tocmai datorita acelei ploi de doar 30 minute, iar traseul pe care totusi l-am parcurs a fost de la Dolina 3 inspre Dolina 1, facut pana la jumatatea lui, adica pana la Dolina 2, locul in care am cazut eu prima data.

Magura... pestera, nu prajitura

Pana de curand pestera Ursilor a fost cea mai frumoasa, acum cea mai frumoasa e Magura. A fost o surpriza totala si ti se dezvaluie imediat ce treci de intrarea candva pazita de o poarta, acum disparuta. Pestera e in mare masura orizontala, calda si usor de parcurs, poate de aceea si peretii ei sunt plini de inscrisuri de genul "Titel+Mimi=love"lasate acolo de gramada de bivoli cu doua picioare, cu creierul atrofiat care au trecut pe acolo. Partea proasta e ca asta e singura lor urma de prostie care va dainui cateva mii bune de ani dupa ce ei nu vor mai fi. Dar sa trecem peste asta pentru ca pestera asta e fantastica si oricum mai sus de primii 2 metri la care au putut ajunge usor retardatii, restul e aproape intact. Salile sunt imense, formatiunile atarna din tavan in blocuri de cateva tone sfidand orice calcul ingineresc de rezistenta, sau se prezinta sub forma de fire subtiri ca niste macaroane, care acopera tavanul unei intregi sali. Locul acela merita vazut macar o data in viata, merita vazuti si liliecii de care te poti apropia pana la 1 metru cu toate ca mirosul excrementelor lor e foarte intepator si peste tot zboara o multime de muste de pestera care reprezinta hrana principala a liliecilor, muste care te lovesc in obraz si nu numai. Uimit am ramas atunci cand am constatat ca sunt formatiuni in care daca ciocanesti cu degetul ca la usa, acestea scot tot felul de sunete cristaline, pe diverse tonalitati, in functie de dimensiunea lor... uimitoare Doamna Natura. Nu am reusit sa o vedem toata deoarece anumite pasaje necesitau echipament adecvat, iar din gasca de care m-am lipit si eu, eram singurul dotat cu cizme, casca si sursa de lumina "de firma", oricum si asa am stat 3 ore inauntru, ore care nu stiu cand au trecut. Partea buna a faptului ca grupul nu a prea avut echipament, a fost faptul ca sursele de lumina erau de toate felurile, de la lanterne de bazar de mana sau frontale, pana le cele de firma, asta generand o multime de culori care se regasesc in fotografii. A pronuntat cineva cuvantul fotografii ?

Aventura in Apuseni

Ce-am cautat am gasit. Am sa tin minte tota viata ziua de sambata in care a inceput stagiul de tehnica speologiei alpine, zi in care inca mai zambeam cu gandul la aventura care va urma. Apoi in clipele cand atarni in juma' de metru de coarda si o carabiniera, in buza avenului Bortig, sau atunci cand treci de ultima fractionare din tavan si urmeaza o mare coborare in apic in Gemanata... ei bine sunt momente in care ori o faci ori lesini si asta e... Adrenalina ? la maxim, din aia care iti inmoaie genunchii pe bune, sentimente... amestecate, bucurie atunci cand iesi, multumirea ca ai vazut ceva rar, mandria ca ai reusit sa treci peste o mare limita a creierului omenesc dictata de instinctul de conservare care iti comanda continuu sa renunti. Acum va veti intreba daca a fost frumos, iar raspunsul este unul singur DA.
Si acum pozeeee.....

PS: nikonul meu D90 a rezistat la multe, apa la greu (am cazut cu el in apa), argila o multime (singura portiune curata era lentila obiectivului), tot felul de alte mizerii, lovituri de tot felul... si inca mai traieste, de aceea declar oficial ca de azi inainte se va numi Nikonus Speologicus, sunt uimit de cat e de robust.