Cursul de TSA vazut prin obiectivul lui Peter

Imi faceam ieri curatenie prin mormanul de poze, care a ajuns la uriasa dimensiune de 180 GB, si am gasit niste poze facute de Peter la cursul de Tehnica Speologiei Alpine de vara trecuta. Dupa ce am primit aprobarea lui, am zis sa vedeti si voi cateva, pentru ca sunt facute din locuri in care prea putini oameni au curajul sa se uite in jos, daramite sa mai scoata si aparatul foto si sa faca poze. Toate imaginile postate mai jos sunt facute cu o compacta de la Canon de 3 MP, de aceea pretentiosii in materie de calitate vor carcoti putin, dar eu care l-am vazut pe Peter in actiune stiu ca are stofa de fotograf pasionat, ochi bun si mult curaj.
In ultima dintre poze in care apar eu, am tinut neaparat sa vedeti ce inseamna sa faci poze in pestera...

De la scoala de TSA

Am mai rasfoit prin pozele de asta vara si am mai gasit cateva care sa merite a fi publicate, de la scoala de Tehnica Speologiei Alpine de la Caput de anul acesta, la care am fost si eu elev. Fara a avea pretentia de a fi artistice, mai ales aia facuta cu blitz, pozele mie imi provoaca amintiri dragi si un mare dor de pestera. Acum ce sa zic, e si un pic cam greu sa faci poze cu pretentii, atunci cand stai atarnat in coarda, sau intins pe burta, pe fundul putului, in argila si bolovani. De cele mai multe ori nici nu ai tupeul sa scoti aparatul atunci cand inevitabil esti murdar si ud, pe langa tine picura apa si e o umezala totala, iar ca sa pui mana pe aparat ar trebui mai intai sa te stergi pe maini macar dar totul in jur este la fel de ud si de murdar ca tine. Da de cele mai multe ori aparatul e cel care sufera si nu o data am ajuns la cabana cu el uns pe toate partile de noroi, tocmai de accea chiar daca nu eram singurul cu DSLR la mine, restul colegilor au refuzat sa le bage in pestera. Mai tarziu la Congresul de Speologie, am mai vazut pasionati, care ca si mine, au hotarat ca aparatul foto nu e bibelou iar daca esti putin atent, poti iesi la suprafata cu niste fotografii superbe.

Amintiri la ceas de toamna

Zilele astea am mai rasfoit ceva poze de prin pesteri si desigur nu m-am putut abtine sa nu va arat si voua. Ca si pasionat de fotografie, traiesti o senzatie unica acolo in maruntaiele pamantului, cand ghemuit langa trepied, apesi declansatorul si speri ca cele 8 secunde de expunere vor fi numai bune pentru o fotografie reusita. Desigur si in pestera ai de cele mai multe ori o singura sansa sa prinzi acel cadru minunat, asta pentru ca in afara cazului cand toata lumea merge intr-o tura foto unde se pregateste cu grija scena, unghiurile si lumina, in restul turelor, lumea se misca si odata cu ei si luminile, iar pozele chiar facute din acelasi loc, vor arata tot timpul altfel. Cel mai rau e atunci cand pe parcursul unei expuneri lungi cineva din grup se intoarce catre tine ca sa vada ce mai faci tu acolo si gata, adio poza, de cele mai multe ori lumina frontalei respectivului iti umple tot cadrul. Cu cat mai greu, cu atat mai frumos si pana la urma astea sunt momentele de care iti amintesti cu drag.

Pestera Campeneasca

Era al doilea obiectiv de pe lista mea dinaintea plecarii la Congresul National de Speologie de anul acesta, pestera mai mult sau mai putin dar cascada de aproximativ 40 metri de la intrarea in pestera merita tot efortul. Ghinion, nu plouase suficient, deci n-am avut parte de nicio cascada, dar asta nu a rapit din frumusetea locului, pestera chiar daca este plina cu toate gunoaiele si plasticele culese din satul pe care il traverseaza paraul atunci cand ploua, are totusi o frumusete aparte, in tura de vizitare am intrat pe niste galerii care ne-au urcat de la cota -40 m la o fereastra aflata pe peretele opus intrarii dar aproximativ la cota 0, asa ca stand acolo  poti privi afara sau poti fotografia cascada (atunci cand exista) in toata splendoarea ei. Eu am avut ghinion, m-am instalat pentru o poza si cand am privit prin obiectivul aparatului foto, am constatat ca nu se putea face nimic, pe obiectiv era condens, iar dupa ce il stergi, condensul apare la loc, aproape instantaneu. Asta am patit si la iesirea din avenul Gemanata la cursul de TSA, cand pe coarda de iesire, lonjat in unul dintre ultimele amaraje, ma uit in jos si zic "oau ce poza iese de aici", scot aparatul si... a condensat. Asta este, legile fizicii care spun ca pe un corp rece introdus brusc intr-un mediu cald se depune condens, sunt adevarate si se aplica si la iesirea din pesteri in perioada calda a anului, asa ca un sfat ar fi: cand e mai cald afara decat in pestera, inainte sa intrati, faceti toate pozele pe care le doriti, pentru ca la iesire pe aparatul foto se va depune tot timpul condens, iarna va fi exact invers.

De ce s-a rupt cheia?

Dupa un drum lung si foarte obositor prin minunata noastra Romanie, ajung si eu la Stei, unde s-a desfasurat de curand Congresul National de Speologie. Obiectivele mele erau clare: Avenul din Dealul Secaturii la care se promitea o coborare pana la -180 m si Pestera Campeneasca cu o impresionanta coborare in apic pe marginea unei cascade de aproximativ 40 m. Ei bine nu am vazut nici aven si nici cascada. In ziua cu tura de aven, dupa ce am izbit masina de cateva ori cu burta de bolovanii care umpleau drumul forestier ce ducea catre obiectiv, a urmat o abandonare a masinilor "de oras" pe o margine de drum, apoi o regrupare in masinile mai inalte dar inevitabil o parte din trupa a trebuit sa continue pe jos prin ploaie. Pana la urma ajungem la intrarea avenului, seful de tura baga cheia in lacat si... o scoate rupta. Cam asta a fost tot cu avenul, o alta cheie mai era la Arad, iar de spart lacatul nici nu s-a pus problema ca era "din ala scump si profesionist". Dupa asa un esec fiecare a cautat sa mai recupereze ceva din zi si o parte s-au dus pe niste canioane, de unde au iesit uzi leoarca si inghetati pentru ca nu era nimeni echipat corespunzator, iar o alta parte, printre care si subsemnatul, am facut rost de o aprobare pentru a intra in Pestera Meziad prin toate maruntaiele ei. Pestera este in mare parte orizontala si calda, etajata pe doua nivele, cu sali mari si cu pasaje inguste, este o pestera foarte frumoasa declarata rezervatie naturala, in care inca isi mai dorm somnul de veci oase de urs de pestera. Mai jos am pus cateva poze din acea pestera, mie imi plac foarte mult si sunt doar cateva dintre cele care imi plac, iar despre Pestera Campeneasca si cascada disparuta am sa va mai povestesc data viitoare.

Dor de duca

...sau "concediu dupa concediu" cum ar spune niste prieteni, ei bine la mine e mai degraba concediu dupa concediu in timpul unui concediu. Ma rog asta e o ecuatie pentru ingineri deci restul e mai bine sa nu va bateti capul. Motivul pentru care plec din nou prin pesteri se numeste acum Congresul National de Speologie, cu toate ca impulsul care ma trimite mereu catre munte, cort, foc si pestera, cred ca are radacini in niste gene mostenite de dincolo de negurile vremii. Destul cu motive si impulsuri, adevarul e ca abia astept momentul in care ma cobor pe coarda pana in maruntaiele pamantului, adrenalina care se declanseaza cand vezi haul de sub tine si placerea de a apasa pe declansatorul aparatului foto, in locuri in care prea putini oameni au facut asta vreo data.
Mai e putin, iar pana atunci va mai arat niste poze facute in concediul din care m-am intors in cadrul actualului concediu, ma rog intelegeti voi... sau poate nu, nici nu conteaza.
In ordinea postarii pozele sunt facute in urmatoarele locatii din Apuseni: valea Glavoi (sau La Grajduri cum i se mai spune), urmatoarele doua Pestera Dracoaia (Valea Sighistelului) si Pestera Pisolca (Valea Sighistelului) ultimele doua.

Inca o aventura in Cetati

 O alta zi, o alta cetate, de data asta vorbim despre Cetatile Radesei, o alta minune a naturii care pazeste intrarea in Cheile Somesului Cald. In esenta e vorba de o pestera, deschisa la ambele capete, intr-o parte se intra printr-un mare portal, iar in cealalta parte se termina printr-un mic canion. Bineanteles accesul in si prin pestera se face si pe portiuni cu lanturi, dar dupa cum spunea nea Mihai, acestea sunt nimica toata in comparatie cu Cheile Galbenei. Partea cea mai spectaculoasa a pesterii o reprezinta gaurile din tavan, aflate in una dintre sali, pe unde patrunde lumina, ceea ce genereaza un spectacol de umbre si culori. Dar sa lasam pozele sa vorbeasca despre asta.  

Cetatile Ponorului

Vara asta mi-am mai implinit un vis, acela de a vedea Cetatile Ponorului prin interior pe traseul de la Dolina 1 la Dolina 3. Ei bine da... s-a intamplat, de ce e asa de greu de facut asta ? in primul rand pentru ca e la aproximativ 600 km de locul unde traiesc eu, iar mai apoi, pentru ca intrarea in Dolina 1 se face pe la baza unei mici cascade care se poate parcurge numai in conditii de apa foarte mica si in acea zona daca ploua 30 minute, urmeaza cam doua zile de apa mare in gura pesterii pentru ca acolo se aduna apa de pe toti versantii de pe o raza de cativa km, iar de plouat, ploua o gramada pe acolo.
Interiorul este magnific, traseul se face prin apa, sarind din piatra in piatra, salile sunt imense, cu tavanul aflat la peste 30 m, iar la mijlocul traseului, interiorul este luminat natural de intrarea Dolinei 2, inaccesibila de parcurs fara echipament de TSA. Chiar si faptul ca am cazut de pe o saritoare de vre-o 1.5 - 2 m dupa care a trebuit sa ies de urgenta, alegandu-ma cu o baie rece si un genunchi lovit bine, care si astazi inca ma mai doare, nu a reusit sa rupa farmecul acelui loc. Dupa o saptamana si ceva, am incercat din nou impreuna cu nea Mihai, in ceea ce promiteam eu sa fie aventura care sa-l faca sa uite de Cheile Galbenei, dar nu am mai putut intra tocmai datorita acelei ploi de doar 30 minute, iar traseul pe care totusi l-am parcurs a fost de la Dolina 3 inspre Dolina 1, facut pana la jumatatea lui, adica pana la Dolina 2, locul in care am cazut eu prima data.

Magura... pestera, nu prajitura

Pana de curand pestera Ursilor a fost cea mai frumoasa, acum cea mai frumoasa e Magura. A fost o surpriza totala si ti se dezvaluie imediat ce treci de intrarea candva pazita de o poarta, acum disparuta. Pestera e in mare masura orizontala, calda si usor de parcurs, poate de aceea si peretii ei sunt plini de inscrisuri de genul "Titel+Mimi=love"lasate acolo de gramada de bivoli cu doua picioare, cu creierul atrofiat care au trecut pe acolo. Partea proasta e ca asta e singura lor urma de prostie care va dainui cateva mii bune de ani dupa ce ei nu vor mai fi. Dar sa trecem peste asta pentru ca pestera asta e fantastica si oricum mai sus de primii 2 metri la care au putut ajunge usor retardatii, restul e aproape intact. Salile sunt imense, formatiunile atarna din tavan in blocuri de cateva tone sfidand orice calcul ingineresc de rezistenta, sau se prezinta sub forma de fire subtiri ca niste macaroane, care acopera tavanul unei intregi sali. Locul acela merita vazut macar o data in viata, merita vazuti si liliecii de care te poti apropia pana la 1 metru cu toate ca mirosul excrementelor lor e foarte intepator si peste tot zboara o multime de muste de pestera care reprezinta hrana principala a liliecilor, muste care te lovesc in obraz si nu numai. Uimit am ramas atunci cand am constatat ca sunt formatiuni in care daca ciocanesti cu degetul ca la usa, acestea scot tot felul de sunete cristaline, pe diverse tonalitati, in functie de dimensiunea lor... uimitoare Doamna Natura. Nu am reusit sa o vedem toata deoarece anumite pasaje necesitau echipament adecvat, iar din gasca de care m-am lipit si eu, eram singurul dotat cu cizme, casca si sursa de lumina "de firma", oricum si asa am stat 3 ore inauntru, ore care nu stiu cand au trecut. Partea buna a faptului ca grupul nu a prea avut echipament, a fost faptul ca sursele de lumina erau de toate felurile, de la lanterne de bazar de mana sau frontale, pana le cele de firma, asta generand o multime de culori care se regasesc in fotografii. A pronuntat cineva cuvantul fotografii ?

Aventura in Apuseni

Ce-am cautat am gasit. Am sa tin minte tota viata ziua de sambata in care a inceput stagiul de tehnica speologiei alpine, zi in care inca mai zambeam cu gandul la aventura care va urma. Apoi in clipele cand atarni in juma' de metru de coarda si o carabiniera, in buza avenului Bortig, sau atunci cand treci de ultima fractionare din tavan si urmeaza o mare coborare in apic in Gemanata... ei bine sunt momente in care ori o faci ori lesini si asta e... Adrenalina ? la maxim, din aia care iti inmoaie genunchii pe bune, sentimente... amestecate, bucurie atunci cand iesi, multumirea ca ai vazut ceva rar, mandria ca ai reusit sa treci peste o mare limita a creierului omenesc dictata de instinctul de conservare care iti comanda continuu sa renunti. Acum va veti intreba daca a fost frumos, iar raspunsul este unul singur DA.
Si acum pozeeee.....

PS: nikonul meu D90 a rezistat la multe, apa la greu (am cazut cu el in apa), argila o multime (singura portiune curata era lentila obiectivului), tot felul de alte mizerii, lovituri de tot felul... si inca mai traieste, de aceea declar oficial ca de azi inainte se va numi Nikonus Speologicus, sunt uimit de cat e de robust.